Decebaluirea

Ca un văr bun ce sunt...

2012-03-01T22:40:00.000+02:00

...i-am improvizat Teodorei și un videoclip

Muzică

2012-03-01T10:43:00.000+02:00

Vă fac cunoștință cu Ana Teodora Filip, nepoata lui Unchiu Culiță:

http://www.trilulilu.ro/muzica-populara/filip-ana-teodora-momarlane-de-la-oi
http://www.trilulilu.ro/muzica-populara/filip-ana-teodora-ocosa-s-ca-s-momarlana

Scuze pentru calitatea înregistrării, dar e o înregistrare a unei înregistrări.

Puțin mai mult din mine

2012-02-29T14:11:00.003+02:00

http://thepintea.wordpress.com/2012/02/29/oile-domnului-pazite-de-ciobanul-din-jiet/

Pătru ăl Mic

2012-02-25T19:43:00.002+02:00

Pătru ăl Mic a fost fratele bunicii mele, al doilea din cei 8 copii al lui Pătru lu Pavel. Alte două fetițe au murit micuțe, până la un an. Pătru, după cum spune Tușa Anuța, ”o fost un copil prea cu minte, să vedea că n-are cum să trăiască”. Era poreclit Decu, era priceput la toate ca un om mare și concura cu hăi bătrâni la zis în floieră.
Într-un an, Dundă (despre care voi mai povesti curând) a furat berbecii Păvălonilor (Pavel avea 6 ficiori) și a coborât cu ei către Slăvei. De pe râu li s-a pierdut urma. Oamenii au făcut poteră și au căutat pe la toate strungile din zonă, fără să găsească vreun semn. Dar iată că o bătrână, Treja lu Țâncorea, le-a făcut de veste cum că cineva ar fi văzut o turmă de berbeci pierduți mergând către Poiana Muierii. Păvălonii au pornit degrabă într-acolo. Cel mai mic dintre ei, Ion, avea cam 14 ani pe atunci; pe el, împreună cu Pătru ăl Mic, l-au lăsat de bază la stână.
Era imediat după primul război; arme se găseau peste tot, mai ales acolo pe muntele Capra, unde fusese comandă de grăniceri. Rămași singuri, copiii au găsit un ”ravorver” și au început să se joace cu el. Arma era defectă, și cei doi au încercat degeaba să tragă cu ea măcar un foc. Într-un târziu, când trebuia adusă apă la stână, copiii s-au tot îndemnat unul pe altul. Ion a luat pistolul și i-a spus lui Pătru:
- Decule, ia uită-te p-ici!
Pătru, râzând, și-a apropiat ochii de țeava armei. Ion a apăsat pe trăgaci și glonțul de pe țeavă a luat foc, neiertător. Viața lui Pătru ăl Mic s-a sfârșit la doar 11 ani.
Potera se apropiase de stână când focul de armă a făcut să vuiască pădurea. Crezând că hoții s-au întors, bărbații au hoit și-au îndemnat pasul. Auzindu-i, speriat, cu Decu mort la picioarele lui, Ion a luat-o la fugă spre pădure. Avea de gând să se spânzure. Fără să știe ce se-ntâmplase, au alergat după el și l-au prins. Dinspre Stâna lu Ghișa, un șarpe lung de 2 metri, cu capul cât pumnul, negru ca pământul, s-a slobozit la vale și a trecut printre ei.
Moartea lui Pătru ăl Mic a fost declarată accident de vânătoare. Ion al lu Pavel a trăit până în anii 90.
Pista pe care o urmase potera fusese falsă; Dundă ascunsese berbecii în peștera de la Burtan, pe Slăvei; de acolo, au fost duși și sacrificați la Vulcan.

La înmormântarea lui Niculaie din Margine, unul din fiii lui Pavel Grunță. Bătrânii cărunți sunt frații lui; de la stânga la dreapta: Ion, Vănucă și Gheorghe. Ianăș și Pătru nu mai erau în viață.

Grunță Ianăș lu Pavel

La măsurat

2012-02-23T20:14:00.000+02:00

Eram la măsurat în Muncel, aveam 8-9 ani. Am vrut să fiu de ajutor și-am prins și eu o oaie a cuiva. Am nimerit-o pe cea mai bună din oile unui cioban și-a trebuit să țin de ea până la sfârșitul măsuratului, adică aproximativ un ceas jumate. Abia atunci a venit omul s-o ducă la muls și m-a lăsat să răsuflu ușurat. A fost prima dată când am pus mâna pe o oaie. Tata râdea, și-mi amintesc cum glumeau oamenii că voi ajunge cioban. Se pare că am fost singurul care a luat treaba asta-n serios.

Cai de munte

2012-02-23T19:55:00.000+02:00

3 somnoroase

2012-02-17T14:09:00.000+02:00

De iarnă

2012-02-16T18:57:00.000+02:00

Clacă la fân

2012-02-15T21:50:00.000+02:00

Nicu lu Mita și Dorel al lu Goga

Doru Matei

Vânătorească

2012-02-12T14:32:00.000+02:00

Pătru Jura, unu dintra strabunii miei, tuna die la coliba din Diealu Negrii, cu pușca pe umere. Ierea pe iarnă, ș-o vazut pintra fagi un mistrete râmaind dupa jir. L-o pușcat șî s-o dus să-l ieie, numa baiu o fost c-o auzât șî paznicu die vânatoare pușcatura, ș-o strâgat paznicu la iel că să steie. Pătru Jura ce să facă: stete ș-așteptă, numa că nu stete deajaba. Scoas-un drot (sârmă) din bozonari șî pusă belciug la mistrete. Cân agiunsă paznicu, începu a-l ocarî. Pătru Jura zâsă:
- Stăi mereu, mă, omule, că-i porcu mieu die la colibă. S-o vierit scroafa hăla an cu un mistrete ș-o ieșit ahăsta. Rupsă cocina ș-apucă die fugă, șî fu musai să-l pușc.
Paznicu n-o mai avut ce să zâcă, șî Pătru Jura o ramas cu mistretele pușcat.

Goga

2012-02-10T20:46:00.000+02:00

Mirci Ion poreclit Goga a fost unul dintre cei mai longevivi jieni. A trăit 115 ani. Trecuse de 110 ani când, într-o dimineață, l-a văzut pe popa Preda mergând spre biserică:
- Parintie! i-a strigat Goga din ocol, să faci binie să vii-nt-o dimineață să mă cumineci!
- Lasă, nea Ioane, i-a răspuns părintele, că dumneata ai mâncat până acuma o găleată de împărtășanie...

Goga

Duțu lu Goga, soția și unul din copii

Presa și ciobanul

2012-02-09T16:00:00.000+02:00

http://www.evz.ro/detalii/stiri/nu-e-banc-e-o-minune-l-am-gasit-pe-ciobanul-filozof-descoperiti-un-roman-formidabil-961189.html
http://www.adevarul.ro/actualitate/Hunedoara-_Ciobanul-filosof_din_Tinutul_Momarlanilor_0_634137109.html#commentsPage-2
http://www.libertatea.ro/detalii/articol/Va-vine-sa-credeti-Un-tanar-cu-trei-facultati-cioban-la-oi-FOTO-377060.html
http://observator.a1.ro/social/Filozof-cu-facultate-si-cioban-in-tara-Momarlanilo_52940.html
http://89.41.34.5/stire/visul-unui-cioban-cu-blog-un-muzeu-interactiv
http://livenews.rtv.net/#1652
http://www.kanald.ro/Video/Asta-i-Romania-Ciobanul/6905/
http://dreptlatinta.kanald.ro/Noutati/incredibila-poveste-a-lui-marcuare-trei-facultati-dar-ii-place-sa-fie-cioban-la-oi-video/
http://dragameaprietena.kanald.ro/Editii/2012-01-24-107/
Acum, că a trecut valul din presă, cred că e cazul să fac câteva precizări:
1. Nu sunt filosof. Am cochetat cu filosofia, mai citesc filosofie cu plăcere, dar atât. Presa a insistat pe acest amănunt nesemnificativ pentru a atrage atenția asupra subiectului.
2. Nu am terminat 3 facultăți, ci doar una. La celelalte 2 am fost student câte un semestru.
3. Nu am terminat doctoratul, ci l-am abandonat când mi-am dat seama că nu-mi folosea absolut la nimic. Din contră, mă făcea să pierd ceva timp și ceva bani.
Ar mai fi binevenite și alte lămuriri, dar nu cred că merită efortul.

Pătru Horii

2012-02-06T09:15:00.001+02:00

Toată lumea îl știa ca Marhan, poreclă primită din cauza exclamației sale: Mă, Marhane, mă! Locuia în Jieț-Popi, și putea fi văzut mereu pe ștrec, șezând pe bușteanul imens pe care i-l dăruiau muncitorii de la mina Jieț. Era atât de greu încât doi oameni abia i-l ridicau în spate, dar Pătru se bucura și îl căra cu răbdare, că doar avea toată ziua la dispoziție.
- Am dus un lemn mare șî mi-o dat mama să mânc. Am mâncat curechi cu lingura!
Era retardat și se vedea pe chipul lui cum se străduiește să raționeze pentru a da răspunsuri la întrebări. Toți râdeau de el, mai ales copiii, iar el se bucura nespus că-i vede veseli și începea și el să râdă în hohote, bătându-se cu palma pe picior. Între hohotele de râs, exclama: Mă, Marhane, mă!
- Marhan, ia zâi elicopter.
- Oricoter, mă!
-Zâi 1530.
- 30, mă!
Profesorul Bălănescu Tudor, poreclit Baraba, preda matematică la Jieț și trecea, de la Lonea la școală, pe ștrec. Într-o zi, Pătru Horii îl întreabă:
- Bă, barabă, tu une umbli toată zâua?
- La școală, răspunde profesorul.
Pătru se gândește intens câteva clipe și continuă:
- Apăi tu trăbă că ești mare nărod...
Baraba face ochii cât cepele.
- Așe batrân șî mai umbli la școală?

Popa nu știe da cu coasa

2012-02-04T10:17:00.000+02:00

Întors de la București în concediu, pe vremea când era asistent universitar, bunicul meu s-a dus cu Uliu, un jiețean cam gângav, la coasă. Bunu cosea cam anevoie, fără experiență și neavând un fizic antrenat, dar a făcut ce-a putut. Către amiază, străbunicul meu s-a dus să le ducă niște bere rece și ceva de mâncare; imediat ce-a ajuns bătrânul, Uliu a și-nceput să rânjească:
- Ha ha! popa nu știe da cu coasa!
Bunu, năcăjit că, în loc ca Uliu să aprecieze ajutorul, îl ia în râs, i-a replicat:
- Mă, Uliule! Ce știi tu să faci, eu învăț în trei zile. Dar ce știu eu să fac tu nu poți învăța într-o viață.

Dar, uite...

2012-02-03T13:41:00.000+02:00

Am citit în adolescență (mi se pare că eram prin clasa a 10-a) un poem chinezesc scris, pare-mi-se, cam în sec VI e.n. Mi-a rămas în minte instantaneu, cum rar mi se întâmplă, și m-a ajutat de nenumărate ori să nu uit cine sunt.
Prima parte descrie tinerețea plină de dezmăț a autorului. Reproduc aici doar a doua parte:

Dar cine-și mai poate aduce aminte belșugul acelor petreceri?
Azi, jumătate din bețivanii aceia sunt mari demnitari.

Doar eu am ajuns un pescar amărât.
Ușoara mea luntre cu trei biete pânze și lungă de opt-nouă coți
Lacul în lung și în larguri îl ară
Sub arșiți, sub bicele ploii.
Pentru cine nu vrea să se-nhame la a grijii povară,
Mai bun s-ar vădi un lac fără valuri.
Dar, uite, eu n-am nevoie nici de liniștea lacului
Nici de ranguri
Înalte.

Cioban ca fiu popii

2012-02-03T10:01:00.000+02:00

Pe timpu cân mă apucasăm io de ciobanit, un copil momârlan ramasăsă corijent. Mumă-sa vinea cu iel pe maxi-taxi șî povestea cu o muiere cum să tâmplasă toată treaba: la copil îi mere mintea, numa face ce face șî nu-nvață de tot. Atunci o zâs muierea cata copil: Să-nveț, mă! că altufel agiungi cioban cum îi copilu popii!

Evoluție - involuție

2012-01-28T16:03:00.000+02:00

Pe vremea cân umbla Dumnezău cu Sâmpietru pe pamânt, i-o loat sara înt-on sat de momârlani. Or strâgat la o casă șî i-o primit oaminii șî i-o omenit cu ce-ave din saracia lor. Că ierea saraci, ave numa o oaie. Dacă mâncară să loară la vorbă șî-întrebă Dumnezău:
- Bună-i oaia metale de lapte?
- Potrivită, zâsă omu, da vecinu are una mai bună ca a me.
- Apăi atunci, zâsă șî Sîmpietru, fincă ne primiș șî ne omeniș, să fie oaia metale mai bună de lapte ca a lu vecinu.
Omu stete oțâră șî să gândi, după aia zâsă:
- Oamini buni, cum îi oaia me acu mie-mi agiunge. Da dacă puteț, faceț să aibe a lu vecinu lapte mai puțân ca a me.
Șî s-o dus Dumnezău cu Sâmpietru tot mirându-să de feliu omului, că nu-i bai că-i sarac dacă-i altu mai sarac ca iel.

La TV

2012-01-28T12:07:00.000+02:00

În data de 24 ianuarie am fost invitat la emisiunea Draga mea prietenă a postului Kanal D. Cam asta a ieșit, printre emoții și alte impedimente: http://dragameaprietena.kanald.ro/Editii/2012-01-24-107/
Eu am intrat în emisiune cam în ultima oră de difuzare.

Mogâldețele Tisei - 3 fetițe

2012-01-27T22:02:00.000+02:00

S-a născut o mieluță

2012-01-27T19:06:00.000+02:00

Să dusără oile... du-te șî tu...

2012-01-26T11:21:00.000+02:00

Unchiu Culiță la fân, la Poiana Hondrii

Ierea unii la fân pe Plai, ș-ave șî oile cu iei. Hăl batrân ierea pe clanie, așăza fânu, fii-su îi țâpa (arunca) fân de gios, șî nepotu să giuca pe lânga colibă. Strâgă hăl batrân din clanie cătă nepot:
- Băă Diordie, ia bagă de samă că oile să dusără dracu . Du-te șî tu că vin șî ieu cu tată-tu mintenaș!
(povestită de Unchiu Culiță)

Creștinismul cosmic la momârlani - fragment (aspectele generale)

2012-01-26T01:31:00.000+02:00

Public aici prima parte din teza mea de licență, ”Religie, magie și mitologie la momârlani. O încercare de reprezentare a creștinismului cosmic” (susținută cu titlul ”Creștinismul cosmic la momârlani”) http://decebaluirea.blogspot.com/p/crestinismul-cosmic-la-momarlani.html

Oaia de pomeană

2012-01-22T10:16:00.000+02:00

Pavel Nemeș ave în jur de 150 de oi, ș-în tot anu da o oaie de pomeană. Înt-on an l-o-ntrebat a lu Maică dac-o dat oaia, că dacă nu, să i-o deie lui. Păi da ce să faci tu numa cu o oaie? l-o-ntrebat Pavel Nemeș. Apăi o țân șî ieu cum pot, mai face muierea un călțun la copii, mai vun cașulete. Noa, îi dete omu oaia ș-o lo a lu Maică pe uliță s-o ducă acas. Oaia ce să meargă... O tot tras a lu Maică de ea, da pân la urmă s-o-nervat șî i-o taiat capu. Capu nu l-o mai loat, l-o lasat acolo. Gheorghe Jura o vazut capu ș-o strâgat la Pavel Nemeș: Măă, îț lo lupu o oaie! Pavel Nemeș o alergat o ș-o cunoscut oaia, șî s-o dus dirept la a lu Maică șî l-o ocarât: Apăi mă, i-o ț-am dat oaia tinără, bună de lapte ca s-o țâni, nu s-o tai! Da a lu Maică o zâs: Să nu-ț fie pare rău de oaie! Mi-ai dat-o de pomeană, o fost a me, am facut cu ea ce-am vrut.
Atunci o zâs Pavel Nemeș că, dacă dai o oaie de pomeană, s-o dai la unu de mai are, c-ahăla știe că ce trăbă să facă cu ea.
(Povestită de Dorel al lu Goga)

Iapa

2012-01-21T20:35:00.001+02:00

Un om ave niște vaci ș-o iapă, șî niciodată nu-i agiunge fânu. Ș-apăi dacă nu-i agiunge cumpara în tot anu câte-o clanie de fân de la unu. Numa-nt-on an n-o mai loat fân. În hăla an s-o-ntălnit cu hăl de-i vinde fânu, șî l-o-ntrebat ahăla că di ce n-o mai vinit dupa clane. Șî i-o zâs omu:
- N-am mai vinit, c-o dat Dumnezău de mi-o murit iapa.
(Povestită de Unchiu Culiță)

Date de contact

2012-01-21T09:44:00.000+02:00

Adresa mea de mail este marcjura28@yahoo.com

Anamaria Gala - zi de ciobănie

2012-01-20T20:17:00.000+02:00

Tihnă...

2012-01-19T06:32:00.002+02:00

Amintiri de toamnă

2012-01-18T20:48:00.003+02:00

Salutări tuturor!

2012-01-14T20:23:00.000+02:00

Nu prea știu ce să scriu și nu prea știu cum... Zilele ăstea au fost ca un fel de tsunami... sunt copleșit.
Mulțumesc tuturor pentru aprecieri și felicitări. Sper să fie meritate cu adevărat.
Intenția blogului meu este de a arăta și altora frânturi din ceea ce văd și simt în fiecare zi. Sunt aspecte care pe mine mă ajută să pășesc mai departe, le împărtășesc sperând să fie și altora de folos. Scrâșnirile de dinți, frigul, oboseala până la epuizare, piedicile oamenilor sau ale autorităților locale rămân mereu în urma mea și le blestem inutil să plece în locuri pustii.
Încerc, de asemenea, să arăt lumii adevărata față a tradiției, care nu înseamnă să scrii cu cuie pe tăblițe de argilă, să dormi în peșteri și să comunici cu vecinul de pe celălalt deal aprinzând un foc, să te mărite părinții după unul bogat și să te iubești cu sărăntocul frumos în secret, nu înseamnă să arunci după urs cu tăciuni aprinși, să dormi pe rogojini, să te ascunzi de avioane, să mesteci tutun și să te ștergi la cur cu foi de porumb. Sau multe altele de genul ăsta. Tradiția e un spirit care trebuie să dăinuie în suflete de la o generație la alta, indiferent de progresul lumii. E un spirit care respectă PĂMÂNTUL ( care e mama noastră fiindcă ne poartă în brațe, ne hrănește, ne mângâie, ne ceartă, ne iartă, ne încălzește, ne adoarme și ne trezește...), un spirit care prețuiește ca pe ceva sacru fiecare clipă, fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare rază de soare și fiecare adiere de vânt... E spiritul strămoșilor care trăiesc în noi și ne învață mereu cine suntem, ne ajută să descoperim ce vom fi, dar asta numai și numai dacă îi lăsăm să vorbească înlăuntrul nostru. Spiritul care te face să pășești apăsat, care te face să zâmbești din senin, care te face să lăcrimezi în fața unui apus, care te face să vorbești domol, care te face să te oprești în drum o clipă pentru a privi înapoi ca și cum te-ai aștepta să zărești pe cineva nedefinit în urmă. Spiritul care te face să nu vrei să mănânci ce e gătit deși îți este foarte foame, și-ți aduce aminte că ai vrea să înfuleci cartofi copți în spuză, cu brânză și moare de varză. Spiritul care te face să-ți fie dor să șezi lângă vatră, care te face să simți că trăiești când ieși dezbrăcat afară și îți intră frigul în oase. Spiritul care ne face să ne certăm, să ne luptăm cu viața și să fim împăcați cu moartea. Spiritul pe care îl încătușăm mereu.
Nimic nu are importanță pe lume în afară de suflet. Omul sfințește locul, spuneau bătrânii. Omul, dacă are suflet, pune o fărâmă de divinitate în tot ce atinge. Să punem suflet în tot ce facem și să lăsăm o parte din sufletul nostru pretutindeni pe unde trecem.
Să ne închinăm la copaci, să ne lăsăm mângâiați de soare, să simțim sub tălpi pământul când pășim, să tragem aer în piept până simțim că plesnește.
Să ne amintim că Frumosul n-are nevoie de ornamente, că drumul cel mai scurt nu e întotdeauna cel mai ușor și că moartea nu e sfârșitul, ci încununarea vieții.
Și să credem mereu că ne-am născut ca să facem ceva bun pentru cei care vor veni după noi.

Poze de la Busty

2012-01-11T22:00:00.000+02:00

El e Busty: http://www.flickr.com/photos/24369107@N02/

2012-01-03T18:36:00.002+02:00

2011-12-28T22:17:00.002+02:00

Pavel și Moș Creciun

2011-12-25T09:30:00.002+02:00

Dragi copii,
Fiindcă se apropie Crăciunul, și știu că toți îl așteptați cu nerăbdare pe Moș, să vă povestesc eu ce-a pățit Pavel când a vrut să afle cine e, cum și de unde vine Creciun.
Dar mai întâi să vă întreb: știți voi cine e cu adevărat Moș Creciun? Să nu-mi spuneți că e un Moș uitat de ani, blând și cu vorba domoală, care aduce jucării la toți copiii, că nu-i chiar așa. Și, mai ales, să nu-mi spuneți că vine din Laponia într-o sanie trasă de reni. Nu. Creciun e cel mai bătrân bunic din lume, primul bunic de pe pământ. În serile lungi de iarnă, când era frig și copiii stăteau în casă iar părinții lor aveau treabă până târziu, Moșul îngrijea de copii. Stătea îmbrăcat în cojocul lui din lână de oaie, cu căciula pe cap, lângă vatra focului, și părea că doarme. Copiii și uitau că el e acolo și atunci începeau să facă tot felul de boacăne. Dar Moșul avea o cață lângă el. Ce era cața? Un băț lung, lung, cu un cârlig la capăt. Cum vedea Moșul că unul din copii nu e cuminte, cum întindea cața și îl trăgea la el să-l ia de urechi. Copiii se temeau de el dar Moșul îi iubea. De aceea, o dată pe an, în miezul iernei, Moș Creciun le aducea nepoților daruri, ca răsplată pentru că au fost cuminți.
Pe atunci, Dumnezeu și Sfântu Pătru umblau pe pământ. Într-o seară de iarnă au poposit la casa unde locuia bătrânul Creciun și s-au minunat de cumințenia copiilor. Pornind ei la drum a doua zi, a zis Sf. Pătru:
- Doamne, de mare ajutor e Creciun părinților, și de mare folos copiilor. Să tot fie așa Moș la fiecare casă!...
Atunci Dumnezeu a zâmbit și-a răspuns:
- Că bine zici Petre. De-acum înainte, la orice casă, Moș Creciun să vegheze să fie copiii cuminți. Pe copilul care nu e cuminte, să-l tragă cu cața pe horn în sus. Apoi, în miezul iernei, în ajunul Nașterii Domnului, Moș Creciun să împartă tuturor copiilor daruri pe măsura cumințeniei lor.
Pavel cunoștea bine povestea lui Moș Creciun și, dacă n-ar fi fost darurile primite în noaptea de Ajun, s-ar fi bucurat mai degrabă ca Moșul să nu existe. I se urâse de Moș; ori de câte ori rămânea singur în casă, era tot cu ochii pe hornul prin care se ridica fumul din vatră, nu cumva să iasă de acolo cața și să-l tragă în pod.
- Când o fost tată-tu mic, îi povestea bunicul, l-o tras Moș Creciun în pod, l-o luat cu el și nu l-o mai adus napoi pân la hăla Creciun.
Dar necazul lui Pavel, ca și al multor alți copii, mai era unul: în pod stăteau atârnați cârnații și slănina afumată, iar Moșu îi păzea cu strășnicie. Nimeni în afară de oamenii mari nu se încumeta să urce iarna la ei; Creciun era acolo mereu.
Într-o iarnă, Pavel își luă inima-n dinți și se hotărî: când o veni Moș Creciun cu darurile, o să se furișeze afară ș-o să-i fure sania. Așa, se gândi copilul, n-o să se mai poată duce niciodată la casa lui din munții înzăpeziți, prin urmare n-o să-i mai poată lua și pe copii cu dânsul. Zis și făcut. În noaptea de Ajun, veni și Moșul încărcat cu daruri: o bitușcă nouă, o păreche de opincuțe și un blid plin-plin cu pancove. Oricât de mare i-ar fi fost bucuria, Pavel nu-și uită gândurile. Răspunse la toate întrebările Moșului, apoi se prefăcu somnoros și se strecură în pat. Dar Creciun părea că uitase de ceilalți copii; bunicul îi turnă un deț de țuică și se puseră pe povestit în șoaptă. Pavel prinse momentul, alunecă de sub cojoc și se furișă afară din casă. În fața casei însă, nu era nicio sanie. Se uită Pavel în sus, se uită-n jos, nimic. O fi în dosu cășii, își spuse el, și se duse să vadă. Când colo, ce să vezi, Moș Creciun sta după casă cu cața în mână:
- Ei, dragu Moșului, că bine te gândiși să vii cu mine. Că mult mi-ar prinde bine agiutoriu tău acasă.
Lui Pavel îi îngheță sufletul mai tare ca picioarele desculțe-n zăpadă. Cum să-l ia Moșu în munți? Stete o clipită pe gânduri, își luă inima-n dinți și... țuști spre ușa casei. Moșu însă, întinse cața și-l agăță de-un picior. Nu știa totuși cu cine se pune, că nimeni nu era mai puternic decât Pavel al nostru; atâta se zmuci de tare că-i smulse Moșului cața din mână. Cu ea agățată de picior, Pavel ajunse val vârtej în casă și se-aruncă-n cojoc.
- Pavele, îl rugă bunica, fă bine și du tu cața Moșului afară, că nu să poate duce fără ea.
Dar Pavel, auzind asta, se ghemui mai tare-n așternuturi, și nu mai îndrăzni nici să răsufle.

A venit Moș Creciun

2011-12-24T22:52:00.000+02:00

Nu poți prosti câinii

2011-12-22T18:15:00.002+02:00

2011-12-22T18:13:00.000+02:00

Te uită cum ninge, decembre

2011-12-21T19:22:00.002+02:00

Lingerul și Ningerea

2011-12-20T08:20:00.000+02:00

Când eram copil, abia așteptam să ningă. Bunica mea exclama: Uște-o Dumnezău s-o uște zăpadă! Să nu te-aud!
Dar venea seara și începea să ningă... Ieșeam cu fratele meu afară, încălțați cu teniși, fiindcă tenișii fuseseră frecați bine la fotbal și alunecau grozav. Erau „dedelușiți”, spuneam noi. Neonul din curte, agățat la zece metri înălțime pe un stâlp de lemn, devenea soarele lumii noastre. Făceam rapid un dedeluș și ne dădeam pe picioare până târziu după miezul nopții...
În iarna lui 2007, când a căzut prima zăpadă, fiica mea, pe atunci de doi ani, a exclamat: O venit LINGERUL! Pentru ea, Lingerul nu era zăpada, ci un personaj care aducea zăpadă și feerie.
Lingerul a continuat să vină în fiecare an. Doar anul acesta (nu știu de ce, dar nici nu are importanță) n-a mai venit el ci, probabil, prințesa lui pe nume Ningerea.

Oaia norocoasă

2011-12-18T08:20:00.000+02:00

Cân vinisăm înt-on an din Banat, am facut alesu oilor șî o ramas la mine o oaie la un livezan. Omu n-o mai vinit după ea. Noa, io am pus clopotu pe oaie, că fusăsă stearpă șî ierea bună ca un batal. Iarna aia mi s-o țâpat 5 lupi în oi în ograda cășii. Mi-o trântit 5 oi. Una fusăsă tumna oaia cu clopot da o prins-o lupu tumna de cura șî n-o putut-o-ncolți. Ș-acu am curaua cu clopotu. O avut oaia zâle șî livezanu noroc, că-n haia toamnă o cunoscut-o ș-o luat-o napoi.
(Povestită de Unchiu Culiță)

Berbecuțul norocos

2011-12-17T22:02:00.001+02:00

Cân o murit Anuța lu Culiță, ieream în Plai la colibă cu Unchiu Ion. Culiță ave slugă pe unu Pitila, șî noi ne uitam pe fereastă să vedem dacă le împarte fânu la oi cum trăbă. Tumna atunci o vinit on lup ș-o luat on berbecuț. Pitila n-o băgat de samă. Unchiu Ion ierea batrân, da io ieream iute la vremea aia. Am alergat șî i-am tăiat calea șî l-am agiuns pe dos în gios. L-am scos de la lup, că nu l-o putut omorî. Noatinu fusăsă plin de corneț șî lupu n-o putut să-l străpungă că-l înțăpa-n gură.
(Povestită de Mătușa Ilina lu Niele)

Fotografii

2011-12-14T21:06:00.000+02:00

Editura Dacica Blog

2011-12-13T18:45:00.000+02:00

A renăscut blogul Ed. Dacica! http://dacica.ro/blog/

Fotografii

2011-12-13T18:43:00.001+02:00

2011-12-12T22:33:00.001+02:00

2011-12-09T17:51:00.003+02:00

2011-12-08T18:39:00.000+02:00

Dacă vă era dor...

2011-12-07T17:58:00.000+02:00

Pavel și Hele Frumoase (Ielele)

2011-11-29T12:13:00.000+02:00

Trăia odinioară la o colibă din Plai, Moș Gheorghe, un om atât de bătrân încât nimenea nu mai știa câți ani are. Moșul stătea cât e ziua de lungă așezat pe-un butuc în prispa colibii, nemișcat și cu ochii privind în gol, încât părea o statuie îmbrăcată în haine.

În vremea când se petrec cele povestite aici, pe calea de Plai treceau necontenit bărbați și femei, coborând către sat sau urcând către stânile din munte. Toți îi dădeau binețe lui Moș Gheorghe însă nimeni care îl cunoștea nu se oprea în povești cu dânsul. Moșului i se dusese vestea de mare poznaș și lumea spunea c-ar fi fermecător, căci nimeni cu care stătuse de vorbă nu scăpase nepăcălit, nici măcar aceia care fuseseră pățiți deja . Parcă le lua mințile, atât era de dibaci bătrânul la făcut șotii.

Într-o dimineață de primăvară, după ce mulse vacile, bunica îl rugă pe Pavel cel Puternic să meargă până la coliba Moșului pentru a-i duce câteva plăcinte.

- Fii cu băgare de seamă, l-a sturicit bătrâna, nu carecumva să intri în povești cu dumnealui. Lasă-i plăcintele și spune-i că ți-i grabă tare; bagă de vină că azi trăbă să stai la vite.

- Bine, bunico, așa am să fac! răspunse Pavel, și porni voios pe Plai la deal. Abia aștepta să-l vadă pe bătrân și să stea de vorbă cu dânsul, fiindcă nu-i venea a crede atâtea pozne câte povestește lumea. ”Apăi și dac-ar fi așa, se gândea copilul, i s-o fi urât la bietul Moș să vorbească tot singur.”

Coliba Moșului nu era departe, și Pavel ajunse degrabă.

- Neața bună, Moș Gheorghe!

Moșul se foii puțin și răspunse:

- Bună să fie cum e inima ta. Te-o fi trimes bătrâna cu plăcinte, că pân-aci adusă vântu mireasma din cuptori. Adă-le-ncoa și șezi oțâră până ce le-oi mânca, să te-ntorci napoi cu blid cu tot.

Pavel își aminti de povața bunicii, dar vorba Moșului era atât de dulce încât i se păru cu neputință să fie păcălit de dânsul. Așa că se-așeză pe dunga prispei și așteptă să golească bătrânul blidul. Acesta însă, dând vina pe lipsa dinților, nu se grăbi deloc cu mâncatul celor trei plăcinte de la bunica. Și începu a povesti cu Pavel verzi și uscate, toate înșiruite cu atâta măiestrie că nici nu-și dete seama copilul cum trecu soarele de miezul cerului, gata să lunece pe boltă dincolo de munți:

- Ei, dragu mieu, oftă Moș Gheorghe într-un târziu, eu aș vrea să mă hodini oțâră. Tare-mi fu drag să stau la vorbă cu tine, de-aia vreau să-ți fac și eu un dar: uită-te aci după grindă, că îi o fluierice pe măsura ta. De mult am meșterit-o pentru tine, și mulți ani te-o așteptat s-o iei. Da bagă de samă că-i o fluierică fermecată și numa tu poți să zâci din ea. Îi făcută din lemnu la un cireș din care primăvara-și iau Hele Frumoase flori să și le prindă-n păr.

Pavel căută după grindă și găsi un fluieraș de-o șchioapă, legat la capete cu două verigi de argint. Îl ascunse în brâu cu bucurie, își luă la revedere de la Moș Gheorghe, luă blidul gol și apucă în fugă pe poteca Plaiului. Era întâia oară când primea un dar și îi crescuse inima mai mare decât el. Dar Pavel nu știa, așa cum nici Moș Gheorghe nu avea habar, că ursitoarea cea neînduplecată legase fluierul acela cu un greu blestem.

Când copilul ajunse la coliba lor, bunica îl primi cu dojană în glas:

- Ei fi rămas în povești cu Moș Gheorghe!?... Amar de noi, Doamne, că cine știe acuma ce ai să mai pați...

- Lasă, bunico, nu mai fii așa prăpăstioasă. Moș Gheorghe mi-a povestit câte-n lună și-n stele. Dumneata nu mi-ai povestit nimic despre Hele Frumoase.

- Hele Frumoase? Să feară Sfântu să ai a face cu ele...

Bunica era tare îngrijorată, dar Pavel nu putea să înțeleagă cum simplele vorbe ale unui bătrân uitat de ani puteau să bage pe oricine în sperieți. Așa că întrebă:

- Dar bunico, dumitale ce poznă ți-a făcut Moș Gheorghe?

Bunica rămase pe gânduri și nu răspunse nimic. Dar tocmai atunci apăru de acasă bunicul și zise glumeț:

- I-o făcut ei și-am pățât eu c-am luat-o de muiere. De-aia-i tot trimete baba plăcinte.

Râseră toți, chiar și bunica, cu toate că bunica rămânea îngrijorată:

- Cu vorbele Moșului nu prea-i de șagă. Prea îi bătrân, că tot bătrân l-am pomenit și eu, și prea să împlinesc toate câte le pune la cale. Unii zâc c-ar fi Sfântu Pătru, că l-o tocmit Dumnezău să mai rămâie pe pământ.

- Lasă, babo, că nu-i niciun Sfânt, o certă bunicul. Numa dacă-i Sfântu Toate-oalele-să-sparg-în-capu-lui că, de când știu eu, nimica nu s-o petrecut în satu nost să nu deie lumea vina pe dumnealui. Ș-apăi cu Hele Frumoase nu-i niciun bai, îs numa niște vâlve, niște năluci care joacă-n văzduh. Când trec Ahelea, vântu să face rotocol ș-auzi un șuierat ca o muzică șoadă. Mirosu lor îi ca mirosu de flori de cireș. Dacă vezi că vântu vine peste tine, musai să te pui jos, să stai cu ochii-nchiși și să nu miști, că rămâi cu deală, și mult descântec trăbă să te mai tocmești. În alte părți numa călușarii mai tocmesc omu beteag de Hele Frumoase. Unde joacă noaptea-n loc, că nu le vede nime, rămâne pe pământ ca un inel de iarbă verde, vânătă de lucește. Și inelu-i numa unu mare sau multe mai mici, după câte să prind și ele în joc laolaltă. Pe inelu ăla cresc bureții de rouă și, când să pune pe secetă, iarba aia îi prima care să arde.

De gura bunicii, Pavel nu aminti nimic de fluierul cel fermecat. Îl ținu bine ascuns în brâu întreaga zi, ca pe un dar prețios, iar seara, când să mulgă vacile, îl ascunse după o grindă-n coteț. A doua zi îl luă iar în brâu, fără să bănuiască el că fluierul cel fermecat avea să îi călăuzească pașii.
Imediat după muls, Pavel dezlegă vitele și le mână pe Dosu Plaiului în jos. De obicei nu le însoțea prea mult dar, de data asta, coborî pe urma lor cu gând să se îndepărteze de colibă ca să poată încerca fluierașul.

De când Pavel era abia de-o șchioapă, bunicul îl lua pe genunchi, îi punea fluierul în mână și-și așeza degetele peste ale sale. Copilul sufla, iar bătrânul își mișca degetele pe găuri, apăsând și ridicând în același timp și degețelele firave ale băiatului. Așa învățase să cânte încă de timpuriu, că i se dusese vestea de zicător desăvârșit.

Dar când duse la gură fluierul de la Moș Gheorghe, se petrecu un lucru ciudat: degetele parcă i se mișcau singure iar muzica părea să vină de pe un alt tărâm. Pavel era uimit și nu-i mai venea să se oprească. Însă nu apucă să cânte prea mult, că se iscă din senin un vânt puternic ce aducea din depărtare miros de flori, șuierături și clinchete de zurgălăi. Copilul încremeni și conteni cu cântatul.

- Pavele, Pavele! strigau mai multe glasuri de fete. Pavele, unde ești?

Erau Hele Frumoase, curioase din cale-afară ce muritor putea să cânte din fluier muzica lor de joc. Dar fluierul tăcuse și-acum nu mai știau de unde să-l ia.

- Pavele! strigau cu glasuri tânguite. Pavele, unde ești?

Atât de fermecătoare erau acele glasuri, că băiatul se înduioșă și vru să le răspundă. Dar în acel moment, dintre copaci veni fugind o căprioară și-l doborî cu forță la pământ. Îngheță de frică și rămase nemișcat. Numai bine că pe deasupra lui și trecură în zbor Hele Frumoase, strigându-l neîncetat:

- Pavele, Pavele, unde ești?

Dar Pavel înțelesese ce se petrecea și nu se mai clinti, nici nu răspunse până ce vântul încetă iar glasurile se topiră în văzduh. Se vede treaba că ursitoarea cea neînduplecată îi sortise să rămână zânatic, doar că zâna cea bună, preschimbată în căprioară, îi purtase iarăși de grijă.

Când, în sfârșit, se ridică de jos, Pavel își dete seama că fluierica nu mai era nicăieri. În zadar o căută peste tot, în zadar răscoli covorul de frunze uscate. Fluierul fermecat dispăruse și gata. Copilul strânse pumnii cu năduf și grăi înciudat:

- Vântoaselor, mi-ați luat voi fluierica și-ați vrut să mă lăsați cu deală, da tră să fie ac și de cojocu vost!

Și își făgădui atunci să nu se lase până ce nu le va îmblânzi pe acele năluci.

Tot restul zilei, Pavel nu se mai gândi decât la pățania cu fluierul, iar cântecul straniu nu îi mai ieșea din auz. Îl fluieră ușor din buze, abia auzit, până spre seară iar a doua zi dimineața, în colibă, încercă să îl cânte cu fluierul bunicului. Nu mai era vrăjit ca atunci când îl cântase fluierul fermecat dar, ce să mai, tot jocul Frumoaselor era. Îl repetă de mai multe ori până îl învăță fără greșeală, apoi le zise bunicilor:

- Astăzi mă duc cu vitele până desară, că știu o poieniță în pădure, cu iarba până la genunchi.

Așa că își luă merinde, fluiera în brâu, și porni vitele spre poienița cu pricina. Vacile începură să pască iar el se pitulă în scorbura unui copac găunos. Intrarea o acoperi cu țolul în așa fel încât Hele Frumoase să nu-l poată vedea, și se-apucă să le cânte de joc. Se și puse atunci pe vânt cu șuiere și clopoței. Șapte fete sprintene, cu părul despletit, veniră în poiană care de pe unde și încinseră un joc de amețeai numai să le privești. Iar Pavel le privea, nu-i vorbă, printr-o răritură a țolului de lână, dar fără să-nceteze a cânta. Și le cântă el într-una până către asfințit, și jucară Hele Frumoase tot pe-atât, că fluierul nu mai era cioplit din lemn de la cireșul lor, deci nici putere asupra lui nu mai aveau. Când încetă să cânte, zânele erau atât de ostenite că deteră fuga drept la părăul din vale să-și stâmpere setea și să se răcorească. Iar copilul ieși nestingherit din ascunzătoare, adună vitele și se înapoie la colibă.

Zilele următoare, fără să spună nimănui nimic, Pavel făcu la fel. Ascuns prin scorburi, cânta din fluieră iar Hele Frumoase jucau de mama focului până spre asfințit. Dar într-o bună zi, văzând el cât se osteneau nălucile, se gândi să le facă să joace până n-or mai putea. Așa că se puse pe cântat tot mai cu foc și cu cât se-nfoca Pavel, cu atât Hele Frumoase se-nvârteau mai abitir, că se stârni un vânt de vuia toată pădurea. Ca un făcut, vijelia umflă țolul cu care Pavel acoperea scorbura și zânele puseră ochii pe el.

- Până aici mi-a fost! se gândi băiatul și își acoperi fața cu palmele .

Hele Frumoase se adunară toate în fața scorburii. Șușoteau între ele fără să îl scape din ochi, când una din ele îi zise:

- Așadar tu ești Pavel... Noi suntem Hele Frumoase. Am fost șapte surori atât de frumoase că orice bărbat care vedea frumusețea noastră rămânea vrăjit și cine se prindea în horă cu noi își pierdea mințile. Așa că toate mamele de feciori și fetele de măritat și nevestele ne-au blestemat să nu ne mai știe nimeni numele. Să umblăm prin văzduh și, în loc să sucim mințile bărbaților, să împletim coamele cailor și crengile copacilor. Să jucăm tot singure noaptea, la lumina lunii, când niciun fluieraș n-are voie să ne cânte din fluieră. Așa au uitat fluierașii și cântecul nostru de joc.

- Norocul tău că ești doar un copil, zise alta, altfel ar fi fost bai cu tine.

- Dar noi îți mulțumim, că de mult n-am mai jucat pe fluieră, rosti o a treia.

- Să ne mai cânți, îl rugă a patra.

- Dar tot în mijlocul pădurii, să nu ne știe nimeni, zise a cincea zână.

- Că și noi te-om răsplăti pe măsură, spuse a șasea din ele.

- Dar ai de grijă când mai crești să nu te mai uiți la noi, c-ai să-ți pierzi mințile, încheie cea de-a șaptea.

Și așa, Pavel cel Puternic scăpă teafăr și nevătămat. De atunci, ori de câte ori se afla în vreo poiană din pădure, închidea ochii și cânta din fluieră iar Hele Frumoase jucau. Drept răsplată, vara, când Pavel cosea fânul în Plai, zânele veneau și jucau prin el și-l uscau de îndată, și vântul cu vârtejuri lua fânul uscat și-l aduna în clăi.

De la Pavel cel Puternic, foarte puțini au fost fluierașii care să poată învăța zicala (cântec din fluieră) numită Hele Frumoase. În zilele noastre n-am mai aflat pe nimeni care să o cânte, că aș fi vrut să o ascult și eu. Cine mai știe, poate că s-a pierdut din nou, până va meșteri iar un bătrân o fluierică din cireșul fermecat, s-o dea în dar unui copil năzdrăvan.

Cetățui dacice

2011-11-25T18:52:00.000+02:00

canal de aducțiune a apei

ziduri

zid și capătul canalului

împrejmuire patrulateră

Buzdugan - prima zi de ciobănie

2011-11-25T18:16:00.002+02:00

Capra patinatoare

2011-11-23T21:09:00.002+02:00

Pavel și Hele Frumoase (Ielele)

2011-11-13T11:23:00.020+02:00

Într-o dimineață de primăvară, după ce mulse vacile, bunica îl rugă pe Pavel cel Puternic să meargă până la coliba Moșului pentru a-i duce câteva plăcinte.

Coliba Moșului nu era departe, și Pavel ajunse degrabă.

- Neața bună, Moș Gheorghe!

Moșul se foii puțin și răspunse:

Când copilul ajunse la coliba lor, bunica îl primi cu dojană în glas:

- Ei fi rămas în povești cu Moș Gheorghe!?... Amar de noi, Doamne, că cine știe acuma ce ai să mai pați...

- Lasă, bunico, nu mai fii așa prăpăstioasă. Moș Gheorghe mi-a povestit câte-n lună și-n stele. Dumneata nu mi-ai povestit nimic despre Hele Frumoase.

- Hele Frumoase? Să feară Sfântu să ai a face cu ele...

Bunica era tare îngrijorată, dar Pavel nu putea să înțeleagă cum simplele vorbe ale unui bătrân uitat de ani puteau să bage pe oricine în sperieți. Așa că întrebă:

- Dar bunico, dumitale ce poznă ți-a făcut Moș Gheorghe?

Bunica rămase pe gânduri și nu răspunse nimic. Dar tocmai atunci apăru de acasă bunicul și zise glumeț:

- I-o făcut ei și-am pățât eu c-am luat-o de muiere. De-aia-i tot trimete baba plăcinte.

Râseră toți, chiar și bunica, cu toate că bunica rămânea îngrijorată:

Jieni la Muzeul din Dumbrava Sibiului

2011-11-10T07:47:00.000+02:00

1. Pavel cel puternic

2011-11-05T19:42:00.000+02:00

      A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Iar eu vă povestesc spre neuitare, așa că luați aminte, dragi copii.
       Trăiau odinioară, într-un sat de munte, doi bătrânei. Aceștia aveau un nepoțel pe nume Pavel, și țineau la el ca la lumina ochilor. Băiatul era orfan, căci mama lui murise la scurtă vreme de la naștere, iar tatăl încă și mai înainte, de o boală necunoscută. Unii spuneau c-așa le-a fost ursit, alții credeau că o vrăjitoare hapsână le făcuse farmece. Ce va fi fost cu adevărat, numai Dumnezeu poate ști. Ce știm noi este că, rămas fără părinți, pe băiețel l-au crescut bunicii din puținul lor: aveau trei vaci, doi boi și câteva găini.
       Vara, bătrânii își luau tot avutul și urcau la coliba din Plai. Aici lucrau să strângă fân pentru iarnă, iar vitele lor aveau iarbă din belșug, apă și răcoarea pădurii. Pe Pavel îl luau cu ei, mai întâi înfășat, într-un coș de nuiele; apoi, când a învățat să meargă, urca și el pe jos, ținându-se când obosea, de coada unui bou mai blând.
       În a șasea vară de când se născuse Pavel, bunicii îmbătrâniseră mult. Aveau nevoie de ajutor la lucru, dar bani să plătească o slugă n-aveau. Așa că, odată urcați pe Plai, bătrânul îl luă pe genunchi și îi zise:
       - Pavel, dragu moșului, noi fără ajutor nu ne mai putem descurca. Acu tu ești mare și știi rostul la toate. Vara asta trăbă să grijești tu de vaci.
      Copilul ascultă întâi nedumerit, apoi răspunse vesel și încrezător:
     - Lasă, bunule, n-ai nicio grije, le duc eu la păscut, că acuma-s ficior!
     Și-ntradevăr, față de alți copii de vârsta lui, Pavel știa rânduiala gospodăriei, era harnic, iute și îndrăzneț.
      A doua zi, dis de dimineață, Pavel se trezi, își luă străituța cu merinde, dezlegă vacile și boii din coteț, și porni prin pădure în jos, spre pârâiașul pe lângă care creșteau brusturi dulci, numai buni să sporească laptele vacilor. Coborând, Pavel fluiera și chiuia de răsuna pădurea. Oamenii de la alte colibi aflatepe dealurile dimprejur, îl auzeau și se mirau de destoinicia lui.
     Ajunse la pârâu, vitele băură apă și începură să pască. Pavel își așternu o pătureică de lână, se întinse pe ea și, fără să vrea, adormi adânc. Se trezi abia de amiază când Zânolea, vaca cea mai bătrână, se sătură de păscut și se scutură, zdrăngănind cu putere clopotul de la gât. Deschise ochii și văzu că peste pădure se așternuse o negură deasă și umedă. ”Ar trebui să urc cu vacile către colibă, se gândi, nu cumva să mă rătăcesc.”
    Se ridică și încercă să le mâne dar, ca un făcut, vacile nici nu-l băgară în seamă. Ba mai mult, vrând parcă să-i facă în ciudă, apucară de capul lor prin pădure, atât de iute că Pavel trebuia să alerge ca să nu se piardă de ele. Degeaba le strigă pe nume, degeaba le amenință; vitele se opriră abia când ajunseră într-o poieniță plină de flori și iarbă mănoasă. Acolo, păscură până pe înserat. Pavel știa că trebuie să se întoarcă pe Plai dar vacile nici nu voiau să se urnească din loc. Băiețelul se necăji și începu să plângă. Atunci se dezlănțui ploaia și norii întunecară cerul, astfel că bezna se lăsă în pădure înainte de vreme. Parcă norocul fugise, și toate relele se abătuseră deodată asupra lui.
     Dar Pavel nu era ca alți copii și nu se pierdu cu firea. Înțelese că nu mai este chip să ajungă la coliba bunicilor și își spuse:
     - Musai să-mi caut un adăpost, că mă umple ploaia până dimineață. O să mă îmbolnăvesc și bunicii vor trebui să aibă grijă și de mine.
     Chiar atunci, ca prin minune, zări în mijlocul poieniței un copac bătrân și găunos. Cum apăruse acolo, nu-și putea închipui, că doar în poieniță nu găsise decât iarbă și flori. Dar, oricum va fi fost, copacul apăruse la momentul potrivit, și mai avea și o scorbură încăpătoare, așternută cu frunze uscate. Pavel intră degrabă înăuntru, se ghemui în frunze și închise ochii. ”Ce noroc pe mine, gândi.” Atunci se simți învăluit de căldură, de parcă cineva l-ar fi ținut în brațe, și adormi numaidecât. Când se trezi era dimineață și nu era culcat în scorbură; îl ținea în poală o femeie bătrână.
     - Neața bună, ficior! rosti bătrâna când văzu că mijește ochii.
     - Neața! mulțumi Pavel, cu nemărginită bucurie. Ce bine că m-ai găsit!
     Căci o credea o muiere din satul vecin, aflată și ea cu vitele la colibă.
     - Dacă faci bine, o rugă, ajută-mă să duc vacile înapoi pe Plai, că nu știu ce să mă mai fac cu ele.
       Și îi povesti din fir în păr tot ce pățise cu o zi înainte.
       - Lasă, îl liniști bătrâna, c-ajungem noi și la colibă. Mare noroc ai tu: o zână bună se îngrijește de tine.
       - O zână? se miră băiatul.
       - Când te-ai născut tu, mama ta a căzut grav bolnavă. De supărare și de grija ei, moașa a uitat să pregătească masa ursitoarelor. La miezul nopții, ursitoarele au venit și-au aflat masa goală. Două din ele au înțeles necazul, și ți-au urat să fii isteț și voinic, dar a treia n-a vrut nicidecum să se înduplece. Ea ți-a sortit să te pierzi în pădure și să nu te găsească nici țipenie de om. De-aceea te-ai pierdut, că așa ți-a fost scris. Norocul tău cu zâna cea bună; a prins drag de tine și vrea să te ajute cu orice chip.
       Pavel era uluit de povestea bătrânei:
       - Dar dumneata cum m-ai putut găsi? o întrebă.
       - Eu nu sunt o femeie oarecare, sunt Muma Pădurii. Zâna ta m-a rugat să te-ajut, că mă vei răsplăti. Și am primit cu bucurie. Dar, drept să-ți spun, dacă aseară ai fi fluierat de frică ori ai fi chiuit, aici ți-ar fi rămas oscioarele.
       Pavel își aminti cum îl învăța bunica lui că nu e bine să fluiere sau să chiuie seara, că o supără pe Muma Pădurii, și îi păru bine că niciodată n-a ieșit din povața bunicilor.
      Vacile, care dormiseră până atunci, se ridicară și porniră prin pădure. Muma Pădurii îl luă pe băiețel pe umeri și le urmă în tăcere. Spre seară ajunseră aproape de colibă, și abia atunci îl lăsă din spinare. Îi spuse:
       - Altă răsplată nu vreau de la tine, atâta doar îți cer: de câte ori smântânește bunica ta laptele și bate untul, tu să iei oțâră de unt și să-l lași în geam la cotețul vitelor, ca să mă ung cu el pe mâini.
Pavel îi privi brațele și văzu ca au pielea crăpată, la fel ca scoarța de copac bătrân. Îi făgădui atunci că va face întocmai, ba chiar va spune tuturor să facă la fel.
       Muma Pădurii atât așteptase. Nici nu sfârși băiatul cu vorba, că se și prefăcu într-un copac, dispărând între ceilalți copaci dimprejur. Pavel mână vacile la coteț și fu întâmpinat de cei doi bunici.
      -Pe unde-ai vânturat, îl întrebară cu lacrimi de bucurie, că tot satul te caută de trei zile și trei nopți!...
        Le povesti bunicilor toată pățania, minunându-se cum de îl căutaseră atâta vreme, când el dormise doar o noapte în codru. Se vede treaba însă, că vacile îl duseseră pe un tărâm fermecat, unde vremea trece altfel decât în lumea oamenilor.
        Povestea lui Pavel trecu repede din gură în gură și, din vorbă în vorbă, vestea se duse în toate satele din împrejurimi. Oamenii începură să pună unt în geam la cotețe, iar Muma Pădurii se ducea noaptea și își ungea cu untul pielea crăpată. Drept mulțumire, se îngrijea de vitele lor, să nu se piardă în codrii pustii. Îndeosebi le purta de grijă vitelor lui Pavel, care toată ziua umblau singure, de parcă un om vrednic ar fi stat la ele, și se bucurau bieții bunici de așa binecuvântare.
        Pavel însă, era cel mai bucuros. De când dormise în poala Mumei Pădurii, creștea într-o zi cât alții în zece, la fel ca Făt-Frumoșii din povești. Până în vara următoare se făcu un flăcău năzdrăvan și isteț. Singur făcea toată treaba gospodăriei, singur tăia fânul cu coasa și-l strângea clăi, și toate la el erau rânduite mai bine ca la oricine. Căci asemenea putere îi dăduse Muma Pădurii încât iarna, când cobora lemne din Plai, desjuga boii și ținea carul cu mâinile, ca nu cumva carul, din greutatea lui, să vină peste boi și să-i strivească.
        Dar povestea lui Pavel nu se sfârșește aici. Ursitoarea cea neînduplecată îl mai legase cu multe blesteme, însă Zâna cea Bună veghea mereu să le dezlege, rând pe rând.

Mitologie românească pentru copii

2011-11-03T20:45:00.003+02:00

Astăzi încep o poveste pentru copii. Nu e o poveste inventată, ci o poveste adevărată. Mai bine zis o serie de întâmplări adevărate care s-au întâlnit într-o poveste.

Personajele acestei povești nu sunt fantastice. Ele există, au trăit printre oameni, i-au ajutat sau i-au pedepsit după meritele lor, dar apoi au plecat. Unde, nu știe nimeni. Poate c-au devenit invizibile. Poate-au fugit într-o altă lume. Sau poate doar se ascund. Se știe, însă, de ce au dispărut. Pentru că oamenii n-au mai crezut în ele.

Muma Pădurii, Zânele, Balaurii, Șoloimonarii, Ielele, Pricolicii etc. nu sunt simple ființe din mitologia noastră, din povești inventate pentru copii. Românii au trăit alături de ele până nu demult. Noi, oamenii mari, refuzăm să mai credem în ele, deși nu înțeleg de ce. Credem mai degrabă în extratereștri sau Atlanți, decât să credem că există cu adevărat Muma Pădurii. Dar copiii sunt altfel decât noi. Și stă în puterea lor să readucă în lume toate aceste ființe, prin simpla credință în existența lor.

Diordie (Gheorghe) Jura

2011-10-30T18:26:00.002+02:00

Diordie Jura

Grunță Diordie lu Pavel a fost cunoscut ca Diordie Jura după ce a intrat ginere la fata lui Dumitru Jura. A fost un om semeț și tot timpul vesel. Fluiera mereu, și nu se necăjea de nimic. Nea Diordie, ț-agiunge fânu? Nuuu mi-aaagiuungeee! răspundea bucuros de-ntrebare, cu vorba ritmată și lungită a vechilor momârlani. Și își vedea de drum, fluierând în continuare.

Prin 1947, parcă, a fost secetă mare, nu se făcuse fân, și nu era nici iarbă. Nea Diordie a adunat un ciopor de oi de prin sat și a plecat în transhumanță spre nord vest. A ajuns până la Salonta. Într-o zi cu ceață densă, a trecut cu oile în Ungaria. Când s-a dus puțin ceața, a fost văzut de grănicerii români. Măă ciobane! l-au strigat. Vezi că trecuși hotaru la unguri! Nedumerit, nea Diordie le-a răspuns:

- Cee, numa-atâta-i România noastă?

Întors din transhumanță, a făcut adunarea oilor, o petrecere împreună cu cei care avuseseră oile în ciopor. Trecuse iarna cu oile tefere și fără să cheltuie un leu. Ba chiar, de când plecase, nu mai umblase la banii din chimir. Fericit, pe zâcala din floieră, nea Diordie a scos banii din brâu, i-a aruncat pe jos și a jucat pe ei. Banii făcuseră păduchi.

Jieni

2011-10-30T18:03:00.000+02:00

Nevermore

2011-10-18T21:38:00.000+03:00

Șomâcul 2

2011-10-14T21:13:00.000+03:00

Am avut o plasă de rafie cu mâncare agățată într-un brad. Mai erau în ea 2 borcane goale, 2 cutii de bere, tot goale, și o bucată de caș într-o pungă. Marți, 11 octombrie, am coborât până acasă, și mi-am luat și o parte din bagaj. În curte, lângă tomberon, am scos de prin rucsac și plase tot ce aveam de aruncat. Când am desfăcut plasa de rafie, am rămas o clipă surprins să văd un ghem de iarbă uscată. Imediat m-am gândit că trebuie să fie un cuib de șoareci. Nu mai umblasem cam de o săptămână la plasă și, fiind brânza acolo, o femelă trebuie să fi făcut pui...
Am luat ghemul în mână și l-am pus pe pământ. L-am desfăcut puțin cu un băț, așteptându-mă să găsesc acolo niște șoricei golași. Când colo, un șomâc galben, din specia pârșilor, dormea ghemuit. Duminică ninsese iar șomâcul intrase în hibernare. Era prima oară când vedeam un animal hibernând. Din păcate îți alesese foarte prost locul, exceptând faptul că era deasupra de felia de brânză de jumătate de kg. Vă dați seama ce provizie avea pentru clipa deșteptării din primăvară!
L-am răsturnat din ghemotoc să fugă și să-și facă alt cuib. Bietul șomâc a deschis ochii dar nu a putut să facă nicio mișcare. M-am înduioșat, ca atunci când vezi un bebeluș care se mișcă în somn. Și n-aveam aparatul foto la mine...
Am luat ghemotocul de iarbă și am pus șomâcul la loc, după care l-am băgat într-un cauciuc de mașină, unde să nu-l plouă. Mă gândeam că va rămâne acolo și-l voi putea vizita din când în când. Șomâcului nu i-a plăcut, probabil, gălăgia din sat, așa că s-a dezmeticit și a plecat spre pădure. Dar a lăsat în urma lui o poveste.

Cânii sâmt lupu

2011-10-13T20:12:00.000+03:00

O venit iarna la munte

2011-10-12T20:53:00.000+03:00

Spiritul strămoșilor

2011-10-04T21:38:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=on-sAi9Uti8

La târpă, în Capra

2011-10-01T20:32:00.002+03:00

La târpă, în Capra

2011-09-27T20:54:00.000+03:00

Neguri

2011-09-23T17:32:00.000+03:00

Câni de oi

2011-09-19T20:43:00.000+03:00

Indianul din Fața Roșiilor

2011-09-14T22:14:00.000+03:00

Oglinda Mândrei

2011-09-11T23:35:00.002+03:00

River dance

2011-09-09T23:50:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=oheP9uJQcsU
http://www.youtube.com/watch?v=Lr0dw5cCB1k

Bebiță și Tina

2011-09-09T23:37:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=toaAduAJ9p4

Brizoi

2011-09-08T12:02:00.000+03:00

Narcis

2011-09-07T21:56:00.000+03:00

Cel mai tânăr membru al turmei s-a născut la începutul lunii august. Tata i-a pus numele Narcis.

În Roșiile

2011-09-02T22:54:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=4X2w9xEMg0s

Munții

2011-09-02T11:20:00.000+03:00

Năluca unei zâne fugare

Ce mi-a-nsetat buzele

De apa izvoarelor

De ce iubesc eu munții

2011-09-01T23:54:00.000+03:00

Când sunt cu ei

Îmi amintesc că pot

Să țin fruntea sus

Negură la Fața Roșiilor

2011-08-26T23:05:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=YrHuGeyXeHk

Șomâcul

2011-07-12T23:04:00.000+03:00

Eram pe vârvu Slăveiului cu oile, ș-am văzut un șomâc (șoarece). Ș-am vrut să-i dau o bucățâcă de brânză ca să să dedulcească și el, c-acolo-n vârv n-o avut amărâtu cu ce să dedulci. Ș-atâta mi-o părut de rău c-o fost zi de post, și n-am avut la mine nimica de dulce.
(Povestită de mătușa Ilina lu Niele. Femeia are 80 de ani, stă cu vacile la Slăvei și a muls 3 zile alături de mine)

Ciobănie pe Slăvei

2011-07-12T22:49:00.000+03:00

Mestecă - rășină fină, guma de mestecat cu aromă de pădure

Poiana stânii din Slăvei

Cotețul lu Mărcuț al lu Jura

Stâna cooperatistă (de jos)

Cibanu

Pe aici a urcat ursoaica

Strunga de pe cleanț și stâna de sus

Pe Dosu Părăului

Spre Dâlma Mijii

Ce-a mai rămas din Stâna Juronilor

Capra

Vârvu Slăveiului

În Părău Rău

Cantonul Vechi

Zănoaga Diereșului

Pe Diereș

Picture of the year

2011-06-26T23:04:00.000+03:00

Bebiţă şi Tina

2011-06-19T23:01:00.000+03:00

...

2011-06-15T23:34:00.000+03:00

Ciobănie, ciobănie...

2011-06-14T23:58:00.000+03:00

Mija-2011

2011-05-30T06:50:00.000+03:00

Astăzi plec cu oile la Mija. Mieluţii vor rămâne acasă 2-3 săptămâni, la înţărcat, şi apoi voi urca la Roşiile, în Parâng, cu efectivul complet. Deci voi mai face o escală pe acasă, şi vă voi împărtăşi câteva crâmpeie din ciobănia pe Mija.
Cu tot regretul că nu am mai avut timp să deapăn câteva poveşti, vă las cu bine.
Doamne-ajută!

Ciobănie

2011-05-26T00:00:00.000+03:00

Zi de ciobănie

2011-05-25T23:20:00.000+03:00

Sărbători răle de trăznet

2011-05-24T23:11:00.000+03:00

Autohtonii din Valea Jiului ţin ca sărbători alte zile din cursul primăverii sau verii, despre care se crede că sunt “răle de trăznet”. Majoritatea dintre ele au dată mobilă, depinzând de data oficială a Paştilor.

a. Joile Mari

În ordine calendaristică, primele dintre aceste sărbători cu dată mobilă sunt Joile Mari, fiecare zi de joi începând cu Joia Paştilor până în Joia Verde de după Rusalii. Joile Mari sunt exclusiv sărbători agrare, fiind interzisă doar lucrarea pământului pentru a feri gospodăria şi vitele de trăsnet iar semănăturile de grindină. Joia Verde este tot una din Joile Mari. Nu toată lumea ţine Joile Mari, momârlanii considerând că, dacă dai ceva de pomană, Dumnezeu te iartă că lucrezi.

b. Nedeiţa lui Ispas

Următoarea sărbătoare are legătură cu Ispasul (Înălţarea Domnului). Ea se numeşte Nedeiţa lu Ispas şi este prima zi de sâmbătă după Înălţare. Sărbătoarea nu se ţine pe toată durata zilei ci “unii o ţân dimineaţa, alţî după-masa, da noi am ţânut-o totdeauna dup-amiaz. Cât ţâne sarbatoarea n-ai voie să faci nimic, trăbă să-ţ faci treaba până-n amiază” . Se crede că, bucuroşi de înălţarea lui Iisus, îngerii fac nedeie în ceruri. Nerespectarea Nedeiţei lui Ispas se pedepseşte de către Dumnezeu prin trăsnet, iar cazurile exemplificatoare de dată recentă nu lipsesc. Le vom prezenta pe cele mai semnificative.

Într-un an, ciobanii din Jieţ au măsurat oile la strungile din Slăvei şi Slima în ziua Nedeiţei lu Ispas. Nu la mult timp după aceea, în timpul verii, în Slăvei au murit trăsnite în jur de 60 de oi şi un câine, multe oi fiind salvate de ciobanul Codin. Celălalt cioban, Grunţă Ioniţă al lu Ţui, după ce a zăcut inconştient o vreme, şi-a revenit; îl protejase pelerina cauciucată. În aceeaşi săptămână, au murit lovite de trăsnet peste 40 de oi şi în Slima.

În anul 2004, la Nedeiţa lu Ispas, Grunţă Nicolae (al lu Prună) şi Grunţă Nicolae (al lu Gravil) au dus sterpele de la strunga din Slăvei nu în munte, ci pe Coastele Petrilei. Seara, o oaie şi ciobanul Grunţă Nicolae (al lu Gravil) au murit loviţi de trăsnet, în vreme ce Grunţă Nicolae (al lu Prună) a zăcut câteva ore incoştient, după care şi-a revenit.

c. Marţea dintre tunuri

Marţa dintra tunuri, aşa cum îi spune şi numele, este considerată cea mai periculoasă de trăsnet dintre toate sărbătorile momârlanilor. Se serbează în marţea imediat următoare Rusaliilor prin interzicerea oricărei activităţi, exceptând cele strict necesare cum ar fi mulsul sau făcutul brânzei. Păun Jura Maria (Jieţ, 79 ani) povesteşte că, într-un an, “m-am dus să-ngrop napii (cartofii) în Deal da nu m-am apucat bine că m-am pomenit că să-nnorează. Ş-o-nceput a trazni tot în urma mé de gândeam că nu scap. Pân-am ieşit din ogradă tot în urma mé pica trăznetu”. O întâmplare cu impact colectiv s-a petrecut însă în anul 2003, când la strunga din Muncelu Dobrăii au fost măsurate oile în Marţea dintre tunuri. Imediat după terminarea măsuratului, la jumătate de km depărtare de stână, au murit trăsnite 32 de sterpe, multe altele fiind resuscitate de ciobanii de la măsurat. Aurel Marhan, şeful de strungă, vorbind despre întâmplare, a spus: „N-am ştiut că-i Marţa dintre tunuri. Alţii or ştiut da niciunu, n-o zâs nimeni nimic”.

d. Foca

Ultima în ordine calendaristică dintre sărbătorile „rele de trăznet” este, în 23 iulie, Foca. În calendarul creştin ortodox la această dată figurează Aducerea moaştelor Sf. Sfinţit Mc. Foca. În calendarul popular, precizează Antoaneta Olteanu, ziua Sfântului Foca, „patronul arşiţei şi al incendiilor devastatoare ale câmpurilor, provocate de fulgere sau combustie spontană”, se celebra o dată cu cea a Mariei Magdalena, la 22 iulie . Pentru momârlani, probabil prin contagiune cu apropiata zi a Sf. Ilie, Foca este tot un sfânt al furtunii şi trăsnetelor.

Transhumanţa de primăvară

2011-05-17T09:09:00.000+03:00

Am fost plecat în transhumanţă de primăvară. Vreme de 6 săptămâni încheiate, m-am aflat cu turma în judeţul Gorj. Nu am acum vreme de povestit cum a fost. Postez doar puţinele fotografii pe care am reuşit să le fac la început, înainte să mi se blocheze aparatul foto.

Minuneaua

2011-03-21T07:44:00.001+02:00

Pasărea din imagine se numeşte minunea (minuniţă). Este văzută foarte rar, iar despre cine o vede se spune că '' ore moare, ore căştigă o avere''.
De auzit e auzită ades. Strigă seara pe lângă stâni: O nu nu nu! O nu nu nu!
Eu am avut privilegiul să o văd de două ori. Spun privilegiu, deşi putea să fie neşansă şi să nu vă mai povestesc acum nimic...
Am văzut-o ziua. E cât un porumbel, dar mai gingaşă. De fiecare dată puteam să o prind. Stătea cuminte pe o crenguţă de arbust, cam la un metru înălţime, şi mă privea cu ochi curioşi. M-am dus până lângă ea şi am atins-o cu vârful degetelor. N-a zburat. Nu-mi venea să cred!
Momârlanii au o legendă despre această pasăre:
Pe vremea când pământul era locuit de uriaşi, Craiul acestor meleaguri avea o fată deosebit de frumoasă. Era atât de mândră, încât i se dusese vestea pe tot cuprinsul lumii.
Împăratul de Apus avea un ficior care ajunsese holtei bătrân. S-a gândit împăratul că Minuneaua ar fi fost potrivită de soţie pentru fiul lui. Cu alai mare, împărătesc, a plecat să peţească în ţara vecinului său, Craiul de Răsărit.
Într-una din zile, s-a organizat o vânătoare în munţii noştri. Alaiurile împărăteşti au înnoptat la o stână. Prinţul holtei, după cum îi era obiceiul, a chefuit toată noaptea. Minuneaua era dezamăgită de el: era bătrân, urât şi beţivan.
La stână era un ciobănaş, tânăr şi frumos. Minunelei i-a căzut cu tronc. Au petrecut amândoi noaptea în stână, la foc, unde ciobănaşul i-a spus poveşti cu zâne, cu muma pădurii, cu urşi şi cu lupi.
Zilele au trecut şi Împăratul de Apus trebuia să se întoarcă acasă, iar Minuneau trebuia să plece şi ea ca logodnică a prinţului. Dar inima ei era la ciobănaşul din munţi. S-a încuiat în camera ei şi nu a vrut să mai iasă. Tatăl ei a încercat să o convingă că trebuie să facă asta pentru ţară măcar, dar la fiecare argument, Minuneaua striga: O, nu nu nu! Enervat, Craiul i-a urlat:
-Te blestem pe vecie să nu mai poţi rosti altceva decât ''O, nu nu nu!''
Atunci Minuneaua s-a preschimbat în pasăre şi a zburat în munţi. Seara, când ciobanii stau aşezaţi lângă foc, Minuneaua începe să strige: O nu nu nu! O nu nu nu! doar doar o va auzi ciobănaşul ei frumos.

Pârşul

2011-03-20T12:33:00.000+02:00

Puţini au auzit de pârş, puţini au văzut cum arată un pârş.
1.(Glis glis, Muscardinus avellanarius, Dryomys netedula) nume dat mai multor specii de mamifere din familia rozătoarelor, cu aspect intermediar între veveriţă şi şoarece, lungi de circa 20 centimetri, cu coadă lungă şi stufoasă, cu blană moale şi bogată, cu ochi mari şi cu bot ascuţit, care trăiesc mai ales prin păduri, căţărate în copaci (unde îşi au de obicei culcuşul şi unde hibernează).

Capul + trunchiul (140) 160-180 (190) mm; coada (110) 140-150 (160) mm; greutatea 80-120 (150) g. Spatele cenuşiu, mai mult sau mai puţin întunecat, cu reflexe cafenii-întunecate şi clar delimitat de albul abdomenului. Laturile sure-cafenii deschis, iar abdomenul şi partea internă a picioarelor albe cu reflexe argintii. Partea mijlocie a buzei superioare sură-cafenie. Bărbia, obrajii şi gâtul albe. Mustăţile negre. Urechile sure-cafenii, cu marginea externă mai deschisă. Coada sură-cafenie, cu o dungă longitudinală albă pe faţa inferioară. Specia prezintă în coloraţia blănii variaţii numeroase. (Wikţionar)

Răspândit în toată Europa meridională şi de est. La noi trăieşte la marginea pădurilor de stejar şi fag, prin livezi bătrâne cu mulţi nuci. Ziua stă mai mult ascuns, ieşind noaptea după hrană (ghindă, jir, nuci, fructe uscate, boabe, uneori ouă şi pui de păsărele). Hibernează prin scorburi sau prin găuri în pământ. Împerecherea are loc după trezirea din somnul de iarnă (mai-iunie), iar după 6 săptămâni femela naşte prima generaţie de 3-6 pui nuzi, cu pleoapele lipite. Dacă hrana e abundentă, urmează şi a doua generaţie. (animalia.go.ro)

Acum 2 ani, mie mi-au făcut zile fripte la coliba din Arsuri (rod orice, chiar dacă nu e de mâncare, şi au acces oriunde: merg pe tavan, pe sârmă etc). N-am scăpat de ei până nu am exilat 6 exemplare, restul plecând de bună voie.

Aşa se nasc mieluţii

2011-03-11T21:41:00.000+02:00

Tina-Prima lecţie

2011-03-07T20:41:00.000+02:00

Clarificări

2011-02-23T23:10:00.000+02:00

Oameni buni, cred că e timpul să lămurim un lucru:
Acesta nu e un site de promovare a unor produse, în cazul de faţă oi jieneşti. Nu vând oi, nu intermediez vânzări. Dacă sunteţi interesaţi de asta, deplasaţi-vă în zonă şi căutaţi-i pe cei care se ocupă cu afaceri. Eu sunt cioban, nu negustor.

Dresaj Border Collie şi Pastor Catalan

2011-02-20T00:40:00.000+02:00

Când l-am primit pe Bebiţă, habar n-aveam cum să-l dresez. Am încercat să-l determin să răspundă la anumite comenzi şi n-a ieşit nimic. M-am apucat să caut pe net şi n-am găsit decât 3 fraze utile, care în perspectiva mea de om deja experimentat, sună aşa:

1. Când duci prima dată câinele la oi şi primul lucru pe care îl face câinele nu este să caute turma, nu are instinct destul de dezvoltat, deci nu va fi un bun câine de turmă.

De aici se deduce şi faptul că turma e indispensabilă pentru dresaj.

2. Câinii de întors oile au instinct de vânător. Ciobanul e partenerul de vânătoare iar oile sunt prada. Instinctul câinelui este să aducă prada la cioban.

3. Câinele trebuie să aibă spaţiu de manevră, atât fizic cât şi psihic. Asta înseamnă că nu trebuie să se simtă constrâns sau mărginit în niciun fel. Spaţiul larg îi permite să se retragă dacă se teme, şi asta îi conferă siguranţă. De asemenea, el ştie că oile sunt mai expuse când sunt în mişcare; dacă n-au loc să fugă de câine, îl vor înfrunta făţiş. Spaţiul psihic i-l oferă ciobanul. Căţelul trebuie lăsat să se manifeste, să-şi facă de cap până devine conştient de superioritatea sa faţă de turmă. Apoi nu trebuie decât certat când face ceva greşit. Va şti apoi să selecteze ce trebuie să facă.

Ceea ce face bine, fiecare act al său, trebuie însoţit de o comandă, pentru a-i permite să coreleze comanda cu acţiunea.

După aceea, lucrul de maximă importanţă,la care eu greşesc de multe ori şi acum, este să dai comenzi clare şi precise, fără să te fâstâceşti. Fâstâceala ciobanului egal debusolarea câinelui.

Alt lucru foarte important: Nu certaţi câinele când nu reuşeşte să facă ceva ce îi cereţi! Se repară greu...poate chiar deloc.

Nu recompensaţi câinele cu mâncare. Bucuria ta înseamnă mult mai mult pentru el decât mâncarea. Şi nici nu-i creează obiceiuri proaste.

Nu vă aşteptaţi să fie câinele perfect într-o lună. Aveţi răbdare, pe lângă antrenament, să-şi spună şi maturizarea cuvântul. Francezii spun ''Un an de fiecare picior'', adică un câine e complet format abia la 4 ani.

Cel mai dificil lucru va fi să dezvăţaţi câinele să stea mereu în urmărirea turmei, adică să nu-şi facă de cap atunci când nu i se dă nicio comandă. Trebuie să-i găsiţi o altă activitate, independentă de dumneavoastră şi de turmă. Asta, la mine, s-a rezolvat prin joaca cu ceilalţi câini. E important să aibă un tovarăş de joacă pentru a-şi ocupa timpul în care nu are nimic de făcut şi în care dumneavoastră sunteţi ocupaţi cu altceva. În caz contrar, cum se vede lăsat din mână, cum începe să se distreze cu turma.
Dacă se doresc lămuriri, aştept întrebări.

Tina

2011-02-19T20:09:00.001+02:00

Tina e noua mea fetiţă. Are 2 luni jumate şi a venit din Ungaria, unde părinţii ei Border Collie fac treabă la oi.

Acum învaţă româneşte, după care va începe să ia lecţii de întors oile de la maestrul Bebiţă.

Ursache

2011-02-13T21:21:00.001+02:00

O poză care-mi place mult

Doina oilor

2011-02-11T11:40:00.000+02:00

Lupii-continuare

2011-02-07T22:37:00.000+02:00

După încăierarea câinilor, m-am simţit epuizat. M-am întors la cojocul meu, fără să mai schimb vreo vorbă cu ceilalţi. De oboseală am început să am frisoane; m-am ghemuit bine-n cojoc şi am rămas aşa, privindu-l pe Zăbran. Culcat în faţa mea, câinele îşi lingea rănile căpătate în luptă.
Mi-am zis că ar fi bine să nu adorm încă. Mi-era cam greaţă, dar tot mi-am mai aprins o ţigară. Doar două fumuri, şi-am aţipit cu ţigara în mână. Şi totuşi nu dormeam. Eram ca în transă, cu pleoapele întredeschise; îl vedeam pe Zăbran cum îşi linge tacticos perniţele degetelor, îi vedeam în prim plan limba subţire şi lată, parcă de-un roz fosforescent. Îmi era cald, plăcut, rumegatul celor aproape 400 de oi se auzea precum torsul unor pisici; mi-aş fi dorit să rămân aşa o eternitate.
Zăbran a tresărit. Urechile i s-au ridicat uşor. Le vedeam mari, ca nişte urechi de elefant îmblănite. Am presimţit că se întâmplă ceva, şi toropeala mea plăcută s-a transformat în coşmar. Era aceeaşi senzaţie din nopţile în care visez cum conduc o maşină şi nu îmi pot ţine ochii deschişi... Dulăul a sărit în picioare, s-a întors dintr-un simplu impuls şi-a început să latre cu nerv. Fără să mă trezesc, mi-am dat capul pe spate şi-am privit în susul poienii: eram la jumătate de metru de gard, iar Zăbran se hârâia disperat printre sârme cu Monstrul.
Parcă îl văd şi acum: un cap imens şi negru, cu ochi lucioşi, totuşi întunecaţi, cu colţi rânjiţi prin care împroşca salivă, cu pieptul gros bine proptit pe labe ca nişte prăjini. Un monstru de coşmar, la nici un pas de mine, despărţiţi de patru fire de drot. Şi Zăbran lângă mine, muşcând nervos de-un fir, mult prea masiv să treacă printre sârme, mult prea greoi să sară peste gard. Ştiam că trebuie să sar în picioare, s-aprind lanterna, să sumuţ, dar trupul nu îmi răspundea la nicio comandă. Parcă eram paralizat, inert...
Şi-atunci s-a întâmplat ceva: strânsă-ntre degete, ţigara mea s-a consumat uşor şi m-a ars. Am simţit usturimea tot mai crescută, insuportabilă. Am sărit la propriu ca ars, drept în picioare, Zăbran s-a ridicat şi el cu labele pe gard, iar lupul a făcut un salt uşor şi-a dispărut în întuneric. Ţigara strălucea în iarbă şi m-am aplecat s-o ridic. Arsese doar pe jumătate, iar mie îmi păruse c-a trecut o veşnicie.
În noaptea-aceea lupul n-a mai revenit. De dimineaţă, un pădurar băut, cu puşca încărcată şi cu chef de harţă ne-a îndemnat la drum. Am plecat mai departe şi, după multe alte nopţi, am înnoptat lângă Călan. Ce-au făcut lupii între timp eu nu mai ştiu. Însă atunci...
Va urma.

Timur

2011-02-07T18:48:00.000+02:00

Am primit cadou un ciobanesc de Asia Centrală. Crescătorul, E.A. (Jagoo), mi l-a trimis taman de la Bistriţa şi a avut atâta bunăvoinţă să ajungă la mine căţelul, încât i-a plătit şi autocarul. Mulţumesc.

Asta a fost partea uşoară. Partea grea e să-l dedau cu oile şi cu ceilalţi câini. Timur, căci aşa i-am pus numele, e foarte inteligent dar nu e chiar atât de independent cum se spune despre rasa lui, sau cum aş vrea eu să fie. Sper că inteligenţa va compensa acest aspect, şi că va deveni un dulău care nu stă toată ziua cu ochii după stăpân.

Rugăciunea Sfintei Vineri

2011-02-06T18:45:00.001+02:00

Avea Sfânta Vinere
Un ficior de domnişor.
Cu ochii lăcrăma,
Cu inima sânge-nchega.
Nime nu-l vedea,
Nime nu-l auza,
Numa Maria Magdalena
Şi cu surorile lu' Lazăr.
Porniră pe câmpu Rusalim
Culegând la flori de min
Şi le pusără-nt-un spin.
Din flori să făcură albine,
Din albine să făcu miere,
Din miere să făcu ceară,
Din ceară să făcură făclii.
Făcliile s-or aprins,
Iadu s-o-nchis,
Raiu s-o deschis.
Ferica, Doamne, ferica,
De cine-o şti
Rugăciunea Sfintei Vineri
Ş-o zâce-o
Joi sara de două ori,
Vineri dimineaţa de tri ori:
L-oi scoate din măgură
Din păcură
Şi l-oi duce la poarta raiului,
De-a direapta Tatălui.
Acolo-şi va petrece viaţa-n veci.
Amin.

Rugăciunea ciobanului Ion, zis Puhoiu, născut în Ocolişu Mic, jud. Hunedoara, decedat la Jieţ.

La mulţi ani

2011-01-30T14:04:00.000+02:00

Astăzi e ziua soţiei mele, cea care de vreo 7 ani îmi e ălaturi, aşa nebun şi prăpădit cum sunt :)